duminică, 23 noiembrie 2008

Un poem al jertfei Sfintilor inchisorilor cantat de Tudor Gheorghe

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de atâta poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii.

În Lumina Ta, Lumină,
Ochii mei, Preasfinte Tată,
Azi, mai stinşi ca niciodată
Nu zăresc decât o cină.

Dacă ochii nu visează decât zamă
Care golul burţii îl minte...
Nu mă judeca Părinte,
Trupul nu-mi mai ţine seamă.

Dacă înflămânzit mă mână gândul
Doar înspre mâncare,
Bunule, îţi cer iertare...
Sunt un maldăr de ţărână.

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de atâta poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii...

Nu mă osândi, Stăpâne,
Pentru poftele-mi deşarte,
Că de suflet mă desparte
Trupul care cere pâine.

Cum aş zdrobi cu silă
Glasul cărnii care ţipă,
Însă, Doamne, n-am aripă,
Plămădit sunt din argilă.

Of, cum a distrus în mine
Flămânzenia nebună
Tot ce sufletul adună
Să se apropie de tine...

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de grâu, de poame
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii...

Un comentariu:

Anonim spunea...

Doar ei stiu cate au indurat,dar pe toate le-au facut pentru El.